Copiii sau adolescenţii se pot prezenta cu probleme necesitând atenţie clinică, dar care nu sunt definite ca tulburări mentale (de ex., probleme relaţionale, probleme asociate cu abuzul sau neglijarea, doliul, funcţionarea intelectuală liminară, probleme şcolare, comportamentul antisocial al copilului sau adolescentului, problemă de identitate).
Criteriile ele diagnostic
A. Comportament motor repetitiv, aparent direcţionat şi nonfunctional (ex. strângerea sau fluturatul mâinilor, legănarea corpului, lovitul cu capul, apucarea obiectelor cu gura, muşcăturile autoprovocate, pişcarea tegumentelor sau a orificiilor corpului, lovirea propriului corp).
B. Comportamentul interferează considerabil cu activităţile normale ori duce ia vătămări corporale autoprovocate care necesită tratament medica! (sau ar duce la o vătămare, dacă nu s-au luat măsuri preventive).
G. Dacă este prezentă retardarea mentală, comportamentul stereotip sau autovulnerant este de suficient de sever pentru a deveni ţinta tratamentului.
D. Comportamentul nu este explicat mai bine de o cbrnpulsie (ca în tulburarea obsesiv-compuisivă), de un tic, de o stereotipie, care este parte a unei tulburări de dezvoltare pervasivă , ori de smulgerea părului (ca în tricotilomanie).
E. Comportamentul nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe ori unei condiţii medicale generale.
F. Comportamentul persistă 4 săptămâni sau mai mult.
Comportamentele autovulnerante survin la indivizi de orice etate. Există unele indicii că lovitul cu capul este mai frecvent la bărbaţi (în proporţie de aproximativ 3:1), iar muşcătura autoprovocată este mai frecventă la femei.
Debutul poate urma unui eveniment stresant. Mişcările stereotipe ating adesea apogeul în adolescenţă şi apoi diminua progresiv însă, mai ales la indivizii cu retardare mentală severă sau profundă, mişcările stereotipe pot persista ani de zile
Criteriile de diagnostic
A. Relaţionare socială marcat perturbată şi inadecvată evolutiv în cele mai multe contexte, începând înainte de etatea de 5 ani, manifestată, fie prin (1), fie prin (2):
(1) incapacitate persistentă de a iniţia sau de a răspunde într-o manieră adecvată evolutiv la cele mai multe interacţiuni sociale, manifestată prin răspunsuri excesiv de inhibate, hipervigilente ori extrem de ambivalenţe şi contradictorii (ex. copilul poate răspunde infirmierilor prinţr-o mixtură de apropiere, evitare şi rezistenţă la consolare, ori poate manifesta,o vigilenţă rece);
(2) ataşamtente difuze manifestate prin sociabilitate indiscriminativă cu incapacitate marcată de a manifesta ataşarnente selective adecvate (de ex., familiaritate excesivă cu rudele străine sau lipsă de selectivitate în alegerea persoanelor de ataşament).
B. Perturbarea de la criteriul A nueste explicată exclusiv prin întârziere în dezvoltare (ca în retardarea mentală) si nu satisface criteriile pentru o tulburare de dezvoltare pervasivă.
C. îngrijire patogenică evidenţiată prin cel puţin unul din următoarele:
(1) desconsiderare persistentă a necesităţilor emoţionale fundamentale ale copilului pentru consolare, stimulare.şi afecţiune;
(2) desconsiderare persistentă a necesităţilor corporale fundamentale ale copilului;
(3) schimbări repetate ale îngrijitorului principal care previn formarea de ataşamente stabile (de ex., schimbarea frecventă de cămin).
D. Există prezumţia că îngrijirea de la criteriul C este responsabilă de comportamentul perturbat de la criteriul A (de ex., perturbările de la criteriul A sunt consecinţa îngrijirii patogenice de la criteriul C).
Tip inhibat, perturbarea predominantă este incapacitatea persistentă de a iniţia şi de a răspunde la cele mai multe interacţiuni sociale într-un mod corespunzător evolutiv.
Tip dezinhibat, perturbarea care predomina în relaţionarea socială o constituie sociabilitatea indiscriminativă ori lipsa de selectivitate în alegerea persoanelor de ataşament.
Evoluţie
Debutul tulburării reactive de ataşament are loc deregulă în primii câţiva ani de viaţă şi, prin definiţie, începe înainte de etatea de 5. ani. Evoluţia pare a varia în funcţie de factori individuali aparţinând copilului şi infirmierilor, severitatea şi durata deprivării psihosociale asociate şi natura intervenţiei. O ameliorare sau remisiune considerabilă poate surveni, dacă este oferită o, ambianţă suportivă adecvată. Altfel, tulburarea urmează o evoluţie continuă. Sociabilitatea indiscriminativă poate persista chiar după ce copilul a dezvoltat ataşamente selective.
Criteriile de diagnostic
A. Incapacitate considerabilă de a vorbi în anumite situaţii sociale (în care există expectaţia de a vorbi, de ex la şcoală, în dispreţul faptului că insul vorbeşte în alte situaţii.
B. Perturbarea interferează cu performanţa educaţională sau profesională ori cu comunicarea socială.
C. Durata perturbării este de cel puţin 1 lună (dar nu limitată la prima lună de şcoală).
D. Incapacitatea de a vorbi nu se datorează lipsei de cunoaştere ori de acomodare cu limba vorbită cerută în situaţia socială. . :
E. Perturbarea nu este explicată mai bine de o tulburare.de comunicare ( ex, balbismul) şi nu survine exclusiv. în cursul unei tulburări de dezvoltare pervasivă, schizofreniei ori al altei tulburări psihotice, perioadei de sugar sau a micii copilării ;
Elementele asociate ale mutismului selectiv pot include timiditatea excesivă, frica de punere în dificultate în societate, izolarea şi retragerea socială, adezivitatea, trăsăturile compulsive, negativismul,. accesele coleroase, comportamentul de comandă sau opoziţionist, mai ales acasă. Poate exista o deteriorare severă în activitatea socială sau şcolară. Tachinarea sau punerea în postura de ţap ispăşitor de către egali este comună. Deşi copiii cu această tulburare au, în general, aptitudini lingvistice normale, ocazional, poate fi asociată o tulburare de comunicare (ex.tulburarea fonologică, tulburarea limbajului expresiv ori tulburarea mixtă de limbaj receptiv şi expresiv), ori o condiţie medicală generală, care cauzează anomalii de articulare.
Debutul mutismului selectiv are loc de regulă înainte de etatea de 5 ani, dar perturbarea poate să nu atragă atenţia clinică până la intrarea ia şcoală. Deşi perturbarea durează de regulă numai câteva luni, ea poate uneori persista mai mult timp şi se poate chiar continua câţiva ani. în unele cazuri, în special în cele cu fobie socială severă, simptomeîe anxioase pot deveni cronice.
Criteriile de diagnostic:
A. Anxietate excesivă şi inadecvată evolutiv referitoare la separarea de casă sau de cei de care individul este ataşat, evidenţiată prin trei (sau mai multe) din următoarele:
(1) detresă excesivă recurentă când survine sau este anticipată separarea de casă sau de persoanele de ataşament major;
(2) teamă excesivă şi persistentă în legătură cu pierderea sau posibila vătămare care s-ar putea întâmpla persoanelor de ataşament major;
(3) teama excesivă şi persistentă că un eveniment nefericit va duce la separarea de o persoană de ataşament major (ex a fi pierdut ori a fi răpit);
(4) opoziţie sau refuz persistent»de a merge la şcoală sau în altă parte din cauza fricii de separare;
(5) teamă sau opoziţie excesivă şi persistentă ia a rămâne acasă, singur sau fără persoanele de ataşament major, ori în alte situaţii, fără adulţi importanţi;
(6) opoziţie sau refuz persistent de a merge la culcare, fără să fie alături o persoană de ataşament major orhde a adormi departe de casă;
(7)coşmaruri repetate implicând tema separării;
(8) acuzarea repetată de simptome somatice (cum ar fi :de durerile de cap, durerile de stomac, greaţa sau voma) când survine sau-este anticipată; separarea de persoanele de ataşament major.
B. Durata perturbării este de cel puţin 4 săptămâni;
C. Debutul are loc înainte de etatea de 18 ani.
D. Perturbarea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în funcţionarea socială, şcolară, profesională sau în alte. domenii de funcţionare importante.
E. Perturbarea nu survine, exclusiv în cursul, unei tulburări ;de dezvoltare pervasivă, al schizofreniei ori alaltei tulburări psihotice şi, la, adolescenţi şi la adulţi, nu este justificată mai bine de panica cu agorafobie.
Copiii cu anxietate de separare tind a proveni din familii strâns unite. Când sunt separaţi de casă sau de persoanele de ataşament major, ei pot prezenta în mod recurent izolare socială, apatie, tristeţe ori dificultate în concentrare în activitate sau în joc. în funcţie de etatea lor, indivizii pot avea frici de animale de monştri, de întuneric, de bandiţi, de hoţi, de răpitorii de copii, de accidente de circulaţie, de călătorii cu avionul ori de alte situaţii care sunt percepute ca prezentând un pericol pentru integritatea familiei sau a lor înşişi. Sunt comune preocupările în legătură cu moartea şi cu faptul de a muri. Refuzul de a merge la şcoală poate duce la dificultăţi şcolare şi la evitare socială. Copiii se pot plânge de faptul că nimeni nu-i iubeşte şi nu are grijă de ei, şi că doresc sa fie morţi. Când sunt extrem de tulburaţi de,eventualitatea separării, pot deveni coleroşi sau, ocazional, lovesc cu pumnii pe cel care forţează separarea. Când sunt singuri, în special seara, copiii mici relatează experienţe perceptive insolite (ex.văd oameni apărând în camera lor, creaturi oribile repezindu-se la ei, simt ochi care-i privesc). Copiii cu această tulburare sunt descrişi adesea ca pretenţioşi, intrusivi şi necesitând permanent atenţie. Cererile excesive ale copilului devin adesea o sursă de frustrare parentală, ducând la resentimente şi conflicte în familie. Uneori copiii cu această tulburare sunt descrişi ca fiind extrem de conştiincioşi, complianţi, dornici să placa. Copiii pot avea diverse acuze somatice care duc la examinări somatice si proceduri medicale. Dispoziţia depresivă este frecvent prezentă şi poate deveni persistenta cu timpul, justificând un diagnostic adiţional de tulburare distimică sau de tulburare depresivă majoră. Tulburarea poate precede apariţia panicii cu agorafobie.
Anxietatea de separare poate apare după unele evenimente stresante (de ex., moartea unei rude sau a unui animal favorit, maladia unui copil sau a unei rude, schimbarea şcolii, mutarea într-un cartier nou sau imigrarea). Debutul poate avea loc încă din perioada preşcolară, dar poate surveni oricând înainte de etatea de 18 ani, însă debutul după adolescenţă este rar. De regulă, există perioade de exacerbare şi de remisiune. în unele cazuri, atât anxietatea în legătură cu o posibilă separare, cât şi evitarea situaţiilor implicând separarea (a merge mai departe la colegiu) pot persista timp de mai mulţi ani.
includ encoprezisul şi enurezisul.
Encoprezisul
Criterii de diagnostic:
A. Eliminarea repetată de fecale în locuri inadecvate (ex.în pantaloni ori pe jos), fie că este involuntară sau intenţională.
B. Un astfel de eveniment cel puţin odată pe lună, timp de cel puţin 3 luni.
C. Etatea cronologică este de cel puţin 4 ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent).
D. Comportamentul nu se datorează exclusiv efectelor fizilogice directe ale unei substanţe (ex., laxativelor) ori unei condiţii medicale generale, exceptând căzu! unui mecanism care implică constipaţia
Encoprezisul nu se diagnostichează până ce copilul nu a atins etatea cronologică de cel puţin 4 ani (pentru copiii cu întârzieri în dezvoltare, o etate mentală de cel puţin 4 ani). Antrenamentul inadecvat şi inconsecvent al mersului la toaletă şi stresul psihosocial ( ex. intrarea la şcoală sau naşterea unui frate) pot fi factori predispozanţi. Au fost descrise două tipuri de evoluţie: un tip „primar”, în care individul nu a stabilit niciodată continenţa de fecale, şi un tip „secundar”, în care perturbarea se dezvoltă după o perioadă de continenţa de fecale stabilită.
Encoprezisul poate persista cu exacerbări intermitente timp de ani.
Copilul cu encoprezis se simte adesea ruşinat şi poate dori să evite situaţiile care pot duce la punerea în dificultate (ex mersul în tabără ori la şcoală).
Severitatea deteriorării este în funcţie de efectul asupra stimei de sine a copilului, de gradul de ostracism social din partea egalilor, şi de indignarea, pedeapsa şi rejecţia din partea infirmierilor. Pătarea cu fecale poate fi deliberată sau accidentală, rezultând din încercarea copilului de a se curăţa de fecale sau de a ascunde fecalele eliminate involuntar. Când incontinenţa este clar deliberată, pot fi, de asemenea, prezente elemente ale tulburării opoziţionismul provocator sau ale tulburării de conduită. Mulţi copii cu encoprezis şi constipaţie cronică sunt enuretici şi pot avea asociate refluxul vezico-ureteral şi infecţii cronice ale tractului urinar care se pot remite cu tratament.
Enurezisului
Criterii de diagnostic:
A. Emisiune repetată de urină în pat sau în pantaloni (fie involuntar, fie intenţionat).
B. Comportamentul este semnificativ clinic, manjfestându-se printr-o frecvenţă de două ori pe .săptămâna, timp de cel puţin 3( luni consecutive, ori prin prezenţa unei detrese sau deteriorări semnificative clinic în domeniul social, şcolar (profesional) ori în alte domenii importante de funcţionare.
C. Etatea cronologică este de cel puţin 5 ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent).
D. Comportamentul nu se datorează exclusiv efectului fiziologic direct al unei substanţe (ex un diuretic) ori unei condiţii medicale generale ( ex.diabet, spina bifida, epilepsie).
Subtipuri:
– Exclusiv nocturn. Acesta este subtipul cel mai comun şi este definit ca emisie de urină exclusiv în timpul somnului nocturn. Evenimentul enuretic survine de regulă în prima treime a nopţii. Ocazional, emisia de urină are loc în timpul stadiului de somn cu mişcări oculare rapide (REM), iar copilul îşi poate aminti un vis care implică actul micţiunii.
– Exclusiv diurn. Acest subtip este definit ca eliminare de urină în timpul orelor de vigilitate. Enurezisul diurn este mai frecvent la femei decât la bărbaţi şi este foarte rar după etatea de 9 ani. Indivizii cu enurezis diurn pot fi împărţiţi în două grupe.Un grup cu „incontinenţă compulsivă „are enurezis caracterizat prin simptome de incitaţie bruscă şi instabilitate a detrusorului la cistometrie. Alt grup, cu „evacuare amânată ” amână în mod conştient impulsiunile de a urina pană rezultă incontinenţa, cu amânări datorate uneori refuzului de a utiliza toaleta din cauza anxietăţii sociale sau a unei preocupări în legătură cu şcoala sau cu activitatea de joc. Acest ultim grup are un procent mare de simptome de comportament disruptiv.
Evenimentul enuretic survine cel mai frecvent la începutul după amiezii, în zilele de şcoală.
– Nocturn şi diurn. Acest subtip este definit ca o combinaţie a celor două subtipuri de mai sus
Au fost descrise două tipuri de evoluţie pentru enurezis: un tip „primar”, în care individul nu a avut niciodată stabilită continenţa urinară şi un tip „secundar”, în care perturbarea se dezvoltă după o perioadă de continenţa urinară stabilită.
Prin definiţie, enurezisul primar începe la etatea 5 ani. Cea mai comună perioadă pentru debutul enurezisului secundar este cea dintre etăţile de 5 şi 8 ani, dar acesta poate,surveni oricând. După etatea de 5 ani, procentul de remisiune spontană este cuprins între 5% şi 10% pe an. Cei mai mulţi copii cu tulburarea devin continenţi la adolescenţă, dar în aproximativ 1% din cazuri tulburarea se continuă în perioada adultă.
Criterii de diagnostic:
A. Ticuri vocale sau motorii unice sau multiple (adică, vocalizări sau mişcări motorii stereotipe, bruşte, rapide, recurente, nonritmice), dar nu ambele, au fost prezente ia un moment dat în cursui maladiei.
B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi sau intermitent o perioadă de mai mult de un an, iar în cursul acestei perioade nu a existat nici o dată o perioadă fără ticuri mai lungă de trei luni consecutive,
C. Debutul are loc înainte de etatea de 18 ani.
D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe sau unei condiţii medicale generale (maladia Huntington sau encefalita postvirală).
E. Nu au fost satisfăcute niciodată criteriile pentru tulburarea Tourette:
Elementul esenţial al ticului vocal sau motor cronic îl constituie prezenţa, fie a ticurilor motorii, fie a ticurilor vocale, dar nu a ambelor. Această tulburare diferă de tulburarea Tourette în care trebuie să existe ticuri motorii multiple şi unul sau mai multe ticuri vocale.
Ticul Tranzitor
Criterii de diagnostic:
Â. Ticuri vocale sau/şi motorii unice sau multiple (adică , vocalizări sau mişcări motorii stereotipe, bruşte, rapide, recurente, nonritmice).
B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi, timp de cel puţinmpatru săptămâni, dar nu pentru mai mult de 12 luni consecutive.
C. Debutul survine înainte de etatea de 18 ani.
D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (ex. stimulante) sau unei condiţii medicale generale (ex. Maladia Huntington ori encefalita postvirală).
E. Nu au fost niciodată satisfăcute criteriile pentru tulburarea Tourette sau ticul motor sau vocal cronic.
Criterii de diagnostic:
A. Atât ticuri motorii multiple, cât şi unul sau mai multe ticuri vocale au fost prezente la un moment dat în cursul maladiei, deşi nu în mod necesar concomitent.
B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi (de regulă în accese), aproape în fiecare zi sau intermitent, de-a ungul unei perioade de mai mult de 1 an, iar în cursul acestei perioade nu a existat niciodată o perioadă fără ticuri de mai mult de 3 luni consecutive.
C. Debutul are loc înainte de etatea de 18 ani.
D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe(ex. stimulante) ori unei condiţii medicale generale (ex. Maladia Huntington ori encefalita postvirală).
La aproximativ jumătate dintre indivizii cu această tulburare, primele simptome care apar sunt accesele de un singur fel de tic, cel mai adesea de clipit. Mai rar, ticurile iniţiale interesează alte părţi ale feţii sau corpului, cum ar fi.grimasele faciale, iactaţia capului, protruzia limbii, inspirarea forţată de aer pe nas, săritul, săltatul, dresul vocii, blocări similare balbismului în fluenţa vorbirii sau pronunţarea de sunete sau cuvinte. Uneori tulburarea începe cu simptome multiple, apărând toate în acelaşi timp.
Tulburarea Tourette poate surveni chiar la etatea de 2 ani, însă de regulă debutul său are loc în copilărie ari la începutul.adolescenţei şi, prin definiţie, înainte de etatea de 18 ani. Etatea medie la debut pentru ticurile motorii este de 6-7 ani.
Tulburarea durează de regulă toată viaţa, dar pot surveni perioade de remisiune, durând de la câteva săptămâni la câţiva ani. în cele mai multe cazuri, severitatea, frecvenţa, disruptivitatea şi variabilitatea simptomelor diminua în cursul adolescenţei şi al perioadei adulte. în alte cazuri, simptomele dispar realmente în întregime, de regulă la începutul perioadei adulte. în câteva cazuri, simptomele se pot agrava în perioada adultă .
sunt caracterizate prin ticuri motorii şi/sau vocale si includ: tulburarea Tourette, ticul motor sau vocal cronic, ticul tranzitor.
Un tic este o mişcare motorie ori o vocalizare bruscă, rapidă, recurentă, nonritmică, stereotipă.
Ticurile vocale sau motorii pot fi simple (implicând numai câţiva muşchi sau sunete simple) sau complexe (implicând mai multe grupe de muşchi recrutaţi în accese orchestrate sau în cuvinte şi propoziţiuni. Exemple de ticuri motorii simple sunt clipitul, corugaţia (încreţirea) nasului, iactaţia (scuturarea) capului, ridicatul din umeri, grimasele faciale şi retracţia abdomenului. Aceste ticuri durează de regulă mai puţin de câteva sute de milisecunde. Ticurile motorii complexe includ gesturi manuale, săritul, atinsul, apăsatul, mersul cu paşi de dans, contorsiunile faciale, mirosirea repetată a unui obiect, ghemuitul, rnersui cu picioarele îndoite, mersul înapoi, răsucitul în cursul mersului, luarea şi menţinerea unor posturi inuzuale (incluzând „ticurile distonice” cum ar fi ţinerea gâtului într-o anumită poziţie rigidă ). Aceste ticuri au o durată mai mare, câteva secunde sau chiar mai mult.
Copropraxia (un tic brusc, similar unui gest vulgar, sexual sau obscen) şi fenomenele în oglindă, cum ar fi ecopraxia (imitare spontană, involuntară a gesturilor cuiva) sunt ticuri motorii complexe.
Ticurile vocale simple sunt sunete fără sens cum ar fi dresul vocii, fornăitul, inspiratul şi expiratul forţat de aer pe nas şi şuieratul. Ticurile vocale complexe interesează vorbirea şi limbajul şi includ pronunţarea bruscă ,. spontană , a unui singur cuvânt sau fraze, blocarea vorbirii, modificări bruşte şi fără sens ale înălţimii vocii, accentului sau volumului vorbirii, palilalia (repetarea propriilor sunete sau cuvinte) şi ecolalia (repetarea ultimelor sunete, cuvinte sau fraze auzite). Coprolalia este pronunţarea bruscă, inadecvată, a unor cuvinte sau fraze inacceptabile, social şi poate include obscenităţi ca şi insulte cu specific etnic, rasial sau religios, Coprolalia este constatată în mai puţin de 10% dintre indivizii cu un tic.
În general, ticurile sunt experientate ca irezistibile, dar pot fi suprimate pentru perioade variabile de timp. Unii copii (şi un adult ocazional) nu sunt conştienţi de ticurile lor, însă, odată cu dezvoltarea, multe persoane cu tic (dar nu toate) experientează o incitaţie premonitorie – o tensiune crescândă sau o senzaţie somatică într-o parte a corpului care precede ticul vocal sau motor şi un sentiment de uşurare sau de reducere a tensiunii după efectuarea ticului. Indivizii cu ticuri npot simţi că ticul se află între „voluntar” şi „involuntar” prin aceea că adesea este experientat ca fiind anunţat de o tensiune sau necesitate corporală crescândă, similară cu tensiunea care precede un strănut sau cu necesitatea aproape irezistibilă de scărpinat în scabie. Un individ poate simţi necesitatea de a efectua un tic complex într-un anumit mod sau în mod repetat până ce are sentimentul că ticul a fost făcut „aşa cum trebuie”. Numai după aceea individul experientează o reducere a anxietăţii sau tensiunii.
Ticurile sunt efectuate adesea în accese de unul sau mai multe ticuri; accesele sunt separate de perioade de nontic durând de la câteva secunde la câteva ore. În general, ticurile îşi modifică severitatea în decurs de câteva ore şi în cursul unei zile (frecvenţa, forţa şi gradul ticurilor perturbă comportamentele în curs de desfă şurare). Ticurile pot varia ca frecvenţă şi disruptivitate în diverse contexte. De exemplu, copii şi adulţii sunt mai capabili să-şi suprime ticurile când se află la şcoală, la serviciu sau în cabinetul medicului decât acasă . în general, ticurile diminua sau încetează în cursul somnului, dar cu toate acestea, unii indivizi prezintă ocazional ticuri în timp ce dorm sau se deşteaptă brusc din somn cu un tic. Ticurile sunt adesea mai frecvente când persoana se relaxează acasă (ex. priveşte Ia televizor) şi se reduc când individul se angajează într-o activitate dirijată care cere efort (ex. citit sau cusut). Ticurile pot fi exacerbate în cursul perioadelor de stres, cum ar fi atunci când există presiuni mari la serviciu sau în cursul examinărilor.
ale perioadei de sugar sau micii copilării, specifice sunt:
Pica
Criterii de diagnostic:
A. Mâncatul persistent de substanţe nonnutritive o perioadă de cel puţin o lună.
B. Mâncatul de substanţe nonnutritive este inadecvat niveluiui de dezvoltare.
C. Comportamentul alimentar nu este o parte a unei practici sancţionate cultural.
D. Dacă comportamentul alimentar survine exclusiv în cursul altei tulburări mentale ( ex retardarea mentală , tulburarea de dezvoltare pervasivă , schizofrenia) acesta este suficient de sever pentru a justifica o atenţie clinică separată.
Elementul esenţial al picii îl constituie mâncatul persistent de substanţe nonnutritive o perioadă de cel puţin o lună.. Sugarii şi copiii mici mănâncă de regulă vopsea, plastic, sfoară, păr ori îmbrăcăminte. Copiii mai mari pot mânca excremente de animale, nisip, insecte, frunze, pietricele. Adolescenţii sau adulţii pot consuma argilă sau lut.
Evoluţie
Pica poate debuta în perioada de sugar. în cele mai multe cazuri, tulburarea durează probabil mai multe luni şi apoi se remite. Ocazional, se poate continua în adolescenţă ori, mai rar, în perioada adultă. La indivizii cu retardare mentală, comportamentul poate diminua în perioada adultă.
Ruminatia
Criterii de diagnostic:
A. Perturbare de alimentare manifestată prin incapacitatea persistentă de a mânca adecvat, cu incapacitatea semnificativă de a lua în greutate ori cu pierdere ponderală semnificativă în decurs de cei puţin o lună.
B. Perturbarea nu se datorează unei condiţii gastrointestinaie sau altei condiţii medicale generale asociate (ex reflux esofagian).
C. Perturbarea nu este explicată mai bine de o altă tulburare mentală (ex.ruminaţia) ori de lipsa de alimente adecvate.
Elementul esenţial al ruminaţiei este regurgitarea şi remestecarea repetată a alimentelor, care apare la un sugar sau la un copil, după o perioadă de funcţionare normală, şi durează cel puţin o lună. Mâncarea, parţial digerată, este readusă în gură fără greaţă, efort de a voma, dezgust ori o tulburare gastrointestinală asociată. Mâncarea este apoi, fie ejectată din gură, fie, mai frecvent, mestecată şi reînghiţită.
Sugarii cu această tulburare prezintă o poziţie caracteristică de încordare şi arcuire a spatelui, cu capul dat pe spate, fac mişcări de sucţiune şi dau impresia că obţin satisfacţie din această activitate.
Sugarii cu ruminaţie sunt în general iritabili şi înfometaţi între episoadele de regurgitaţie. Cu toate că sugarul este evident înfometat şi ingeră mari cantităţi de alimente, poate surveni malnutriţia, din cauza regurgitării care urmează imediat după alimentare. Poate rezulta pierdere în greutate, incapacitatea de a lua în greutate atât cât este expectat şi chiar moartea (cu rate de mortalitate raportate de peste 25. Problemele psihosociale, cum ar fi lipsa de stimulare, neglijarea, situaţiile stresante de viaţă şi problemele în relaţia părinte copil pot fi factori predispozanţi.
Evoluţie
Frecvent, tulburarea de alimentare a perioadei de sugar sau a micii copilării îşi are debutul în primul an de viaţă, dar poate surveni şi la etatea de 2-3 ani.
Majoritatea copiilor prezintă o ameliorare după perioade variabile de timp, deşi ei rămân mai scunzi şi mai uşori până în adolescenţă în comparaţie cu copii care nu au prezentat distrofie.