Tulburarea Asperger

Criterii de diagnostic:

A. Deteriorare calitativă în interacţiunea socială manifestată prin cel puţin două dintre următoarele:

(1) deteriorare marcată în uzul a multiple comportamente nonverbaie cum ar fi privitul în faţă, expresia facială, posturile corporale şi gesturile de reglare a interacţiunii sociale;

(2) incapacitatea de a stabili relaţii cu egalii corespunzătoare nivelului de dezvoltare;

(3) lipsa căutării spontane de a împărtăşi satisfacţia, interesele sau realizările cu alţi oameni (de ex., lipsa de a arăta, de a aduce, de a specifica altor oameni obiectele de interes);

(4) lipsa de reciprocitate emoţională sau socială.

B. Patternuri stereotipe, repetitive şi restrânse de comportament, interese şi activităţi, manifestate prin cei puţin unul dintre următorii itemi:

(1) preocupare circumscrisă la unui sau rnai multe patternuri restrânse şi stereotipe de interes, şi care este anormală, fie ca intensitate sau centrare;

(2) aderenţă inflexibila evidentă de rutine sau ritualuri specifice, nonfuncţionale;

(3) manierisme motorii repetitive şi stereotipe (ex fluturatul sau răsucitul mâinilor, degeteior sau mişcări complexe ale întregului corp);

(4) preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor.

C. Perturbarea cauzează deteriorare semnificativă ciinic în domeniu! social, profesional ori în alte domenii importante de funcţionare.

D. Nu există o întârziere generală semnificativă clinic în jimbaj (ex. utilizează cuvinte izolate către etatea de 2 ani şi fraze comunicative către etatea de 3 ani).

E. Nu există o întârziere semnificativă clinic în dezvoltarea cognitivă sau îndezvoltarea aptitudinilor de autoajutorare corespunzătoare etăţii, în comportamentul adaptativ (altele decât în interacţiunea socială) şl în curiozitatea pentru ambianţă în copilărie.

F. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru o altă tulburare de dezvoltare pervasivă specifică sau pentru schizofrenie.

Elementele esenţiale ale tulburării Asperger le constituie deteriorarea susţinută şi severă în interacţiunea socială şi dezvoltarea unor patternuri repetitive, restrânse, de comportament, interese şi activităţi.

Nu există întârzieri semnificative clinic în limbaj, deşi pot fi afectate aspecte mai subtile ale comunicării sociale (ex schimbul tipic în conversaţie).  Deteriorarea în interacţiunea socială reciprocă este globală şi susţinută. Poate exista deteriorare marcată în uzul a multiple comportamente nonverbale de reglare a comunicării şi interacţiunii sociale (de ex., privitul în faţă, expresia facială, gesturile şi posturile corporale) De asemenea, poate exista incapacitatea de a stabili relaţii cu egalii corespunză toare nivelului de dezvoltare care pot lua diferite forme la etăţi diferite. Indivizii mai mici pot avea puţin sau nici un interes în a stabili amiciţii. Indivizii mai mari pot fi interesaţi de amiciţii, dar sunt lipsiţi de înţelegerea convenţiilor interacţiunii sociale. Poate exista o lipsă a căutării spontane de a împărtăşi cu alţii satisfacţia, interesele sau realizările (de ex. nu arată, nu aduc sau nu specifică obiectele care-i interesează). Poate fi prezentă lipsa de reciprocitate emoţională sau socială (de ex. nu participă activ la jocurile sociale simple, preferă activităţile solitare sau implică pe alţii în activităţi numai ca instrumente sau ajutoare „mecanice”.

Chiar dacă deficitul social în tulburarea Asperger este sever şi este definit în acelaşi mod ca în tulburarea autistă, lipsa de reciprocitate socială se manifestă mai tipic printr-o abordare socială excentrică şi unilaterală a altora mai curând decât prin indiferenţă emoţională sau socială (de ex., urmăreşte un subiect de conversaţie indiferent de reacţiile celorlalţi).

Sunt prezente patternuri repetitive, restrânse, de comportament, interese şi activităţi Adesea acestea se manifestă în primul rând în dezvoltarea de preocupări circumscrise Ia un anumit interes sau subiect despre care individul poate aduna un mare volum de fapte şi informaţii Aceste interese şi activităţi sunt urmărite cu mare intensitate, mergând adesea până la excluderea altor activităţi.

Deficitele sociale şi patternurile restrînse de interese, activităţi şi comportamente sunt sursa unei incapacităţi considerabile.

Contrar tulburării autiste, nu există întârzieri semnificative clinic în limbajul precoce (de ex,, cuvinte izolate sunt folosite în jurul etăţii de 2 ani, iar fraze comunicative, în jurul etăţii de 3 ani). Limbajul ulterior poate fi insolit în termenii preocupării individului pentru anumite subiecte şi a locvacităţii sale.

Dificultăţile în comunicare pot duce la disfuncţie socială şi la incapacitatea de a realiza şi utiliza regulile convenţionale ale conversaţiei, Ia incapacitatea de a realiza semnele nonverbale şi Ia capacităţi reduse de autoconducere (automonitorizare).

Indivizii cu tulburare Asperger nu prezintă întârzieri semnificative clinic în dezvoltarea cognitivă sau în aptitudinile de autoajutorare corespunzătoare etăţii, în comportamentul adaptativ (altul decât în interacţiunea socială) şi curiozitatea în legătură cu ambianţa în copilărie Deoarece limbajul precoce şi aptitudinile cognitive sunt în limite normale în primii 3 ani de viaţă, părinţii sau infirmierii nu sunt concentraţi de regulă asupra dezvoltării copilului în această perioadă, deşi la o chestionare mai detaliată aceştia pot recunoaşte comportamentele insolite. Copilul poate fi descris ca vorbind înainte de a merge, părinţii crezând că copililul este precoce (adică, are un vocabular bogat sau „adult”) Cu toate că pot exista probleme sociale subtile, părinţii sau infirmierii nu sunt preocupaţi de acestea până ce copilul nu începe să meargă la grădiniţă sau este confruntat cu un copil de aceeaşi etate; în acest moment dificultăţile sociale ale copilului cu egalii (copii) de aceeaşi etate pot deveni evidente.

Tulburarea Asperger este o tulburare continuă şi durează toată viaţa. Interesul pentru stabilirea de relaţii sociale poate creşte în adolescenţă pe măsură ce indivizii învaţă câteva modalităţi de a răspunde mai adaptativ la dificultăţile lor – de ex, individul, poate învăţa să aplice rutine sau reguli verbale explicite în anumite situaţii stresante. Indivizii mai mari pot fi interesaţi în a stabilii amiciţii, dar lipsa de înţelegere a convenţiilor de interacţiune socială face mai probabile relaţiile cu indivizi mai în etate sau mai mici decât ei. Prognosticul pare a fi considerabil mai bun decât cel al tulburării autiste, studiile catamnestice sugerând că mulţi indivizi, ca adulţi, sunt capabili de angajare în muncă profitabilă şi de independenţă personală .

Deficitul de atenţie şi tulburările de comportament disruptiv.

ADHD, tipuri: tip predominant inatent, tip predominant hiperactiv-impulsiv şi tip combinat

Tulburările de comportament disruptiv: tulburarea de conduită, caracterizată printr-un pattern de comportament care violează drepturile fundamentale ale altora sau normele ori regulile sociale majore corespunzătoare etăţii; tulburarea opoziţionismul provocator, caracterizată printr-un pattern de comportament negativist, ostil şi sfidător.

ADHD, criterii de diagnostic:

A. Fie (1)sau (2):

(1)şase sau mai multe dintre următoarele simptome de inatenţie au

persistat cel puţin 6 luni într-un grad care este dezadaptativ şi discrepant în raport cu nivelul de dezvoltare:

Inatenţia

(a) incapabil adesea de a da atenţia cuvenită detaliilor sau face erori prin neglijenţă în efectuarea temelor şcoiare, la serviciu, sau în alte activităţi;

(b) adesea are dificultăţi în susţinerea atenţiei asupra sarcinilor sau activităţilor de joc;

(c) adesea pare a nu asculta când i se vorbeşte direct;

(d) adesea nu se conformează instrucţunilor şi este incapabil să-şi termine temele pentru acasă, sarcinile casnice ori obligaţiile la locul de muncă (nedatorate comportamentului opoziţionist sau incapacităţii de a înţelege instrucţiunile);

(e) adesea are dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor;

(f) adesea evită, are aversiune, nu este dispus să se angajeze în sarcini care necesită un efort menta! susţinut (cum ar fi efectuarea temelor în clasă sau acasă);

(g) adesea pierde lucruri necesare pentru diverse sarcini sau activităţi (ex. jucării, teme pentru acasă, creioane, cărţi, instrumente);

(h) adesea este uşor de distras de stimuli ireievanţi;

(i) adesea este uituc referitor la activităţile cotidiene;

(2) şase sau mai multe dintre următoarele simptome de hiperactivitate-impulsivîtate au persistat timp de cei puţin 6 luni într-un grad care este dezadaptativ şi în contradicţie cu nivelul de dezvoltare:

Hiperactivitatea

(a) adesea se joacă cu mâinile sau cu picioarele, se foieşte pe loc,

(b) adesea îşi lasă locui în clasă sau în alte situaţii în care este de dorit să rămână aşezat;

(c) adesea aleargă în jur sau se caţără excesiv de mult, în situaţii în care acest lucru este inadecvat (ia adolescenţi sau ia adulţi poate fi limitat ia sentimentul subiectiv de nelinişte);

(d) adesea are dificultăţi în a se juca sau în a se angaja în activităţi distractive în linişte;

(e) adesea este „în continuă mişcare” sau acţionează ca şi cum „ar fi împins de un motor”;

(f) adesea vorbeşte excesiv de mult;

Impulsivitatea

(g) adesea „trânteşte” răspunsuri înainte ca întrebările să fi fost complet formulate,

(h) adesea are dificultăţi în a-şi aştepta rândul;

(i) adesea întrerupe sau deranjează pe alţii (ex. intervine în conversaţiile sau jocurile altora).

B. Unele simptome de inatenţie sau de hiperactivitate-impulsivitate care au cauzat deteriorarea erau prezente înainte de etatea de 7 ani.

C. O anumită deteriorare din cauza simptomelor este prezentă în două sau mai multe situaţii: la şcoală sau la serviciu şi acasă),

D. Trebuie să fie dară proba deteriorării semnificative clinic în funcţionarea sociala, şcolară sau profesională.

E. Simptomele nu survin exclusiv în cursul unei tulburări de dezvoltare pervasive, al schizofreniei ori al altei tulburări psihotice şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală (ex. de o tulburare afectivă, anxioasă, disociativă sau de personalitate).

Cei mai mulţi părinţi observă pentru prima dată activitatea motorie excesivă când copiii încep să meargă, ceea ce coincide frecvent cu dezvoltarea locomoţiei independente. La cei mai mulţi indivizi, simptomele (în special hiperactivitatea motorie) se atenuează în ultima parte a adolescenţei şi în perioada adultă, deşi un număr redus de cazuri experientează întregul efectiv de simptome al tulburării hiperactivitate/deficit de atenţie până la mijlocul vieţii adulte.