Tulburarea Dezintegrativă a Copilăriei

Criterii de diagnostic:

1. Dezvoltare evident normală pentru cel puţin primii 2 ani după naştere manifestată prin prezenţa comunicării verbale şi nonverbale, relaţii sociale, joc şi comportament adaptativ corespunzătoare etăţii.
2. Pierdere semnificativă clinic a aptitudinilor achiziţionate anterior (înainte de etatea de 10 ani) în cel puţin două din următoarele domenii:
   1. limbaj receptiv şi expresiv;
   2. aptitudini sociale sau comportament adaptativ;
   3. controlul sfincteruiui anal şi vezicai;
   4. joc;
   5. aptitudini motorii.
3. Anomalii în funcţionare în cel puţin două din următoarele domenii:
   1. deteriorare calitativă în interacţiunea socială (de ex., deteriorare în comportamentele nonverbale, incapacitatea de a promova reiaţii cu egalii, lipsa reciprocităţii emoţionale sau sociale);
   2. deteriorare calitativă în comunicare (de ex.,întârziere sau lipsa limbajului vorbit, incapacitatea de a iniţia sau susţine o conversaţie, NUZ repetitiv şi stereotip de limbaj, lipsa jocului „de-a…” variat);
   3. patternuri stereotipe, repetitive şi restrânse de comportament, interese şi activităţi, incluzând stereotipii şi nianierisnie motorii.
4. Perturbarea nu este explicată mai bine de o altă tulburare „de dezvoltare pervasivă specifică ori de schizofrenie.

Prin definiţie, tulburarea dezintegrativă a copilăriei poate fi diagnosticată numai dacă simptomele sunt precedate de cel puţin 2 ani de dezvoltare normală, iar debutul este anterior etăţii de 10 ani. Când perioada de dezvoltare normală a fost foarte prelungită (5 sau rnai mulţi ani), este extrem de important să se procedeze la un examen somatic sau neurologic pentru a stabili prezenţa unei condiţii medicale generale. în cele mai multe cazuri, debutul survine între etăţile de 3 şi 4 ani, şi poate fi insidios sau brusc. Semnele premonitorii pot include nivele de activitate crescute, iritabilitatea şi anxietatea, urmate de o pierdere a aptitudinilor lingvistice sau a altor aptitudini. De regulă, pierderea aptitudinilor atinge un platou, după care pot surveni unele ameliorări limitate, însă ameliorarea este rar notabilă. în alte cazuri, în special când tulburarea este asociată cu o condiţie neurologică progresivă, pierderea aptitudinilor este graduală. Această tulburare are o evoluţie continuă şi în majoritatea cazurilor durează toată viaţa. Dificultăţile comportamentale, comunicaţionale şi sociale rămân constante de-a lungul vieţii.