Psiho State

Criterii de diagnostic:

A. Deteriorare calitativă în interacţiunea socială manifestată prin cel puţin două dintre următoarele:

(1) deteriorare marcată în uzul a multiple comportamente nonverbaie cum ar fi privitul în faţă, expresia facială, posturile corporale şi gesturile de reglare a interacţiunii sociale;

(2) incapacitatea de a stabili relaţii cu egalii corespunzătoare nivelului de dezvoltare;

(3) lipsa căutării spontane de a împărtăşi satisfacţia, interesele sau realizările cu alţi oameni (de ex., lipsa de a arăta, de a aduce, de a specifica altor oameni obiectele de interes);

(4) lipsa de reciprocitate emoţională sau socială.

B. Patternuri stereotipe, repetitive şi restrânse de comportament, interese şi activităţi, manifestate prin cei puţin unul dintre următorii itemi:

(1) preocupare circumscrisă la unui sau rnai multe patternuri restrânse şi stereotipe de interes, şi care este anormală, fie ca intensitate sau centrare;

(2) aderenţă inflexibila evidentă de rutine sau ritualuri specifice, nonfuncţionale;

(3) manierisme motorii repetitive şi stereotipe (ex fluturatul sau răsucitul mâinilor, degeteior sau mişcări complexe ale întregului corp);

(4) preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor.

C. Perturbarea cauzează deteriorare semnificativă ciinic în domeniu! social, profesional ori în alte domenii importante de funcţionare.

D. Nu există o întârziere generală semnificativă clinic în jimbaj (ex. utilizează cuvinte izolate către etatea de 2 ani şi fraze comunicative către etatea de 3 ani).

E. Nu există o întârziere semnificativă clinic în dezvoltarea cognitivă sau îndezvoltarea aptitudinilor de autoajutorare corespunzătoare etăţii, în comportamentul adaptativ (altele decât în interacţiunea socială) şl în curiozitatea pentru ambianţă în copilărie.

F. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru o altă tulburare de dezvoltare pervasivă specifică sau pentru schizofrenie.

Elementele esenţiale ale tulburării Asperger le constituie deteriorarea susţinută şi severă în interacţiunea socială şi dezvoltarea unor patternuri repetitive, restrânse, de comportament, interese şi activităţi.

Nu există întârzieri semnificative clinic în limbaj, deşi pot fi afectate aspecte mai subtile ale comunicării sociale (ex schimbul tipic în conversaţie).  Deteriorarea în interacţiunea socială reciprocă este globală şi susţinută. Poate exista deteriorare marcată în uzul a multiple comportamente nonverbale de reglare a comunicării şi interacţiunii sociale (de ex., privitul în faţă, expresia facială, gesturile şi posturile corporale) De asemenea, poate exista incapacitatea de a stabili relaţii cu egalii corespunză toare nivelului de dezvoltare care pot lua diferite forme la etăţi diferite. Indivizii mai mici pot avea puţin sau nici un interes în a stabili amiciţii. Indivizii mai mari pot fi interesaţi de amiciţii, dar sunt lipsiţi de înţelegerea convenţiilor interacţiunii sociale. Poate exista o lipsă a căutării spontane de a împărtăşi cu alţii satisfacţia, interesele sau realizările (de ex. nu arată, nu aduc sau nu specifică obiectele care-i interesează). Poate fi prezentă lipsa de reciprocitate emoţională sau socială (de ex. nu participă activ la jocurile sociale simple, preferă activităţile solitare sau implică pe alţii în activităţi numai ca instrumente sau ajutoare „mecanice”.

Chiar dacă deficitul social în tulburarea Asperger este sever şi este definit în acelaşi mod ca în tulburarea autistă, lipsa de reciprocitate socială se manifestă mai tipic printr-o abordare socială excentrică şi unilaterală a altora mai curând decât prin indiferenţă emoţională sau socială (de ex., urmăreşte un subiect de conversaţie indiferent de reacţiile celorlalţi).

Sunt prezente patternuri repetitive, restrânse, de comportament, interese şi activităţi Adesea acestea se manifestă în primul rând în dezvoltarea de preocupări circumscrise Ia un anumit interes sau subiect despre care individul poate aduna un mare volum de fapte şi informaţii Aceste interese şi activităţi sunt urmărite cu mare intensitate, mergând adesea până la excluderea altor activităţi.

Deficitele sociale şi patternurile restrînse de interese, activităţi şi comportamente sunt sursa unei incapacităţi considerabile.

Contrar tulburării autiste, nu există întârzieri semnificative clinic în limbajul precoce (de ex,, cuvinte izolate sunt folosite în jurul etăţii de 2 ani, iar fraze comunicative, în jurul etăţii de 3 ani). Limbajul ulterior poate fi insolit în termenii preocupării individului pentru anumite subiecte şi a locvacităţii sale.

Dificultăţile în comunicare pot duce la disfuncţie socială şi la incapacitatea de a realiza şi utiliza regulile convenţionale ale conversaţiei, Ia incapacitatea de a realiza semnele nonverbale şi Ia capacităţi reduse de autoconducere (automonitorizare).

Indivizii cu tulburare Asperger nu prezintă întârzieri semnificative clinic în dezvoltarea cognitivă sau în aptitudinile de autoajutorare corespunzătoare etăţii, în comportamentul adaptativ (altul decât în interacţiunea socială) şi curiozitatea în legătură cu ambianţa în copilărie Deoarece limbajul precoce şi aptitudinile cognitive sunt în limite normale în primii 3 ani de viaţă, părinţii sau infirmierii nu sunt concentraţi de regulă asupra dezvoltării copilului în această perioadă, deşi la o chestionare mai detaliată aceştia pot recunoaşte comportamentele insolite. Copilul poate fi descris ca vorbind înainte de a merge, părinţii crezând că copililul este precoce (adică, are un vocabular bogat sau „adult”) Cu toate că pot exista probleme sociale subtile, părinţii sau infirmierii nu sunt preocupaţi de acestea până ce copilul nu începe să meargă la grădiniţă sau este confruntat cu un copil de aceeaşi etate; în acest moment dificultăţile sociale ale copilului cu egalii (copii) de aceeaşi etate pot deveni evidente.

Tulburarea Asperger este o tulburare continuă şi durează toată viaţa. Interesul pentru stabilirea de relaţii sociale poate creşte în adolescenţă pe măsură ce indivizii învaţă câteva modalităţi de a răspunde mai adaptativ la dificultăţile lor – de ex, individul, poate învăţa să aplice rutine sau reguli verbale explicite în anumite situaţii stresante. Indivizii mai mari pot fi interesaţi în a stabilii amiciţii, dar lipsa de înţelegere a convenţiilor de interacţiune socială face mai probabile relaţiile cu indivizi mai în etate sau mai mici decât ei. Prognosticul pare a fi considerabil mai bun decât cel al tulburării autiste, studiile catamnestice sugerând că mulţi indivizi, ca adulţi, sunt capabili de angajare în muncă profitabilă şi de independenţă personală .

Deficitul de atenţie şi tulburările de comportament disruptiv.

ADHD, tipuri: tip predominant inatent, tip predominant hiperactiv-impulsiv şi tip combinat

Tulburările de comportament disruptiv: tulburarea de conduită, caracterizată printr-un pattern de comportament care violează drepturile fundamentale ale altora sau normele ori regulile sociale majore corespunzătoare etăţii; tulburarea opoziţionismul provocator, caracterizată printr-un pattern de comportament negativist, ostil şi sfidător.

ADHD, criterii de diagnostic:

A. Fie (1)sau (2):

(1)şase sau mai multe dintre următoarele simptome de inatenţie au

persistat cel puţin 6 luni într-un grad care este dezadaptativ şi discrepant în raport cu nivelul de dezvoltare:

Inatenţia

(a) incapabil adesea de a da atenţia cuvenită detaliilor sau face erori prin neglijenţă în efectuarea temelor şcoiare, la serviciu, sau în alte activităţi;

(b) adesea are dificultăţi în susţinerea atenţiei asupra sarcinilor sau activităţilor de joc;

(c) adesea pare a nu asculta când i se vorbeşte direct;

(d) adesea nu se conformează instrucţunilor şi este incapabil să-şi termine temele pentru acasă, sarcinile casnice ori obligaţiile la locul de muncă (nedatorate comportamentului opoziţionist sau incapacităţii de a înţelege instrucţiunile);

(e) adesea are dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor;

(f) adesea evită, are aversiune, nu este dispus să se angajeze în sarcini care necesită un efort menta! susţinut (cum ar fi efectuarea temelor în clasă sau acasă);

(g) adesea pierde lucruri necesare pentru diverse sarcini sau activităţi (ex. jucării, teme pentru acasă, creioane, cărţi, instrumente);

(h) adesea este uşor de distras de stimuli ireievanţi;

(i) adesea este uituc referitor la activităţile cotidiene;

(2) şase sau mai multe dintre următoarele simptome de hiperactivitate-impulsivîtate au persistat timp de cei puţin 6 luni într-un grad care este dezadaptativ şi în contradicţie cu nivelul de dezvoltare:

Hiperactivitatea

(a) adesea se joacă cu mâinile sau cu picioarele, se foieşte pe loc,

(b) adesea îşi lasă locui în clasă sau în alte situaţii în care este de dorit să rămână aşezat;

(c) adesea aleargă în jur sau se caţără excesiv de mult, în situaţii în care acest lucru este inadecvat (ia adolescenţi sau ia adulţi poate fi limitat ia sentimentul subiectiv de nelinişte);

(d) adesea are dificultăţi în a se juca sau în a se angaja în activităţi distractive în linişte;

(e) adesea este „în continuă mişcare” sau acţionează ca şi cum „ar fi împins de un motor”;

(f) adesea vorbeşte excesiv de mult;

Impulsivitatea

(g) adesea „trânteşte” răspunsuri înainte ca întrebările să fi fost complet formulate,

(h) adesea are dificultăţi în a-şi aştepta rândul;

(i) adesea întrerupe sau deranjează pe alţii (ex. intervine în conversaţiile sau jocurile altora).

B. Unele simptome de inatenţie sau de hiperactivitate-impulsivitate care au cauzat deteriorarea erau prezente înainte de etatea de 7 ani.

C. O anumită deteriorare din cauza simptomelor este prezentă în două sau mai multe situaţii: la şcoală sau la serviciu şi acasă),

D. Trebuie să fie dară proba deteriorării semnificative clinic în funcţionarea sociala, şcolară sau profesională.

E. Simptomele nu survin exclusiv în cursul unei tulburări de dezvoltare pervasive, al schizofreniei ori al altei tulburări psihotice şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală (ex. de o tulburare afectivă, anxioasă, disociativă sau de personalitate).

Cei mai mulţi părinţi observă pentru prima dată activitatea motorie excesivă când copiii încep să meargă, ceea ce coincide frecvent cu dezvoltarea locomoţiei independente. La cei mai mulţi indivizi, simptomele (în special hiperactivitatea motorie) se atenuează în ultima parte a adolescenţei şi în perioada adultă, deşi un număr redus de cazuri experientează întregul efectiv de simptome al tulburării hiperactivitate/deficit de atenţie până la mijlocul vieţii adulte.

Criterii de diagnostic:

1. Oricare din următorii itemi:
   1. dezvoltare prenatală şi perinatală după cât se pare normală;
   2. dezvoltare psihomotorie după cât se pare normală în primele 5 luni dupănaştere;
   3. circumferinţa capuiui normaiă ia naştere.
2. Debutul oricăruia din următorii itemi după o perioadă de dezvoltare normaiă:
   1. încetinirea creşterii capului între etatea de 5 şi 48 de luni;
   2. pierderea aptitudinilor manuale practice căpătate anterior între etatea de 5 şi 30 de iuni, cu apariţia consecutivă de mişcări stereotipe ale mâinilor (ex. storsul cu mâinile, spălatul pe mâini);
   3. pierderea angajării sociale, precoce în cursul evoluţiei (deşi adesea interacţiunea socială se dezvoltă mai târziu);
   4. apariţia unui mers sau a unor mişcări ale trunchiului insuficient de coordonate;
   5. dezvoltarea limbajului receptiv şi expresiv deteriorată sever, cu retardare psihomotorie severă.

Elementul esenţial al tulburării Rett îl constituie dezvoltarea unor deficite specifice multiple, urmând unei perioade de funcţionare normală după naştere. Debutează înainte de etatea de 4 ani, de regulă în primul sau în al doilea an de viaţă. Tulburarea durează toată viaţa, iar pierderea aptitudinilor este în general persistentă şi progresivă. Dificultăţile de comunicare şi comportament rămân de regulă relativ constante de-a lungul vieţii. Această tulburare a fost descrisă numai la femei.

Sunt caracterizate prin dificultăţi în vorbire sau limbaj, şi includ tulburarea de limbaj expresiv, tulburarea mixtă de limbaj receptiv şi expresiv, tulburarea fonologiei, balbismul

Tulburarea de Limbaj Expresiv

Criterii de diagnostic:

1. Scorurile obţinute ia măsurările standardizate ale dezvoltării limbajului expresiv administrate individual sunt substanţial sub cele obţinute la măsurările standardizate ale capacităţii intelectuale nonverbale şi dezvoltării limbajului receptiv. Perturbarea se poate manifesta clinic prin simptome care includ faptul de a avea un vocabular considerabil redus, de a face erori în conjugarea verbelor ori de a avea dificultăţi în evocarea cuvintelor sau în crearea de propoziţiuni de lungime sau complexitate corespunzătoare dezvoltării.
2. Dificultăţile în limbajul expresiv interferează cu performanţa şcolară sau profesională ori cu comunicarea socială.
3. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru tulburarea mixtă de limbaj expresiv şi receptiv sau pentru o tulburare de dezvoltare pervasivă.
4. Dacă este prezentă retardarea mentală, un deficit verbomotor sau senzorial ori deprivarea ambientală dificultăţile de limbaj sunt în exces în raport cu cele asociate de regulă cu aceste probleme.

Elementele lingvistice ale tulburării variază în funcţie de severitatea sa şi de etatea copilului. Ele includ un debit verbal redus, vocabular redus, dificultăţi în achiziţionarea de cuvinte noi, în reperarea cuvintelor sau erori de vocabular, propoziţiuni scurte, structuri gramaticale simplificate, varietăţi reduse de structuri gramaticale (forme verbale), varietăţi reduse de tipuri de propoziţiuni (propoziţiuni imperative, interogative), omisiuni ale părţilor decisive ale frazelor, utilizarea unei ordini insolite a cuvintelor şi ritm lent de dezvoltare a limbajului. Tulburarea de limbaj expresiv poate fi căpătată sau de dezvoltare. In tipul căpătat, deteriorarea în limbajul expresiv survine după o perioadă de dezvoltare normală, în tipul de dezvoltare, există o deteriorare în limbajul expresiv care nu este asociată cu o afecţiune neurologică postnatală de origine cunoscută. Copiii cu acest tip de tulburare încep să vorbească adesea târziu şi trec mai lent prin diversele stadii de dezvoltare a limbajului expresiv.

La copii sub 3 ani, întârzierile în limbaj sunt foarte frecvente, survenind în 10-15% dintre copii. La etatea şcolară estimările prevalentei merg de la 3% la 7%. Tipul de dezvoltare este mai frecvent decât cel căpătat.

Majoritatea copiilor cu acesta tulburare se ameliorează substanţial, însă într-un mic procent dificultăţile persistă şi în perioada adultă.

In alte cazuri poate exista un deficit progresiv.

Tulburarea Mixtă de Limbaj Expresiv şi Receptiv

Criterii de diagnostic:

1. Scorurile obţinute printr-o baterie de măsurări standardizate administrate individual ale dezvoltării limbajului receptiv cît şi expresiv sunt substanţial sub cele obţinute la măsurările standardizate ale capacităţii intelectuale nonverbale. Simptomele includ pe cele pentru tulburarea de limbaj expresiv, precum şi dificultatea în înţelegerea cuvintelor, propoziţiunilor ori a unor tipuri specifice de cuvinte, cum sunt termenii spaţiali.
2. Dificultăţile în limbajul receptiv şi expresiv interferează semnificativ cu performanţa şcolară sau profesională ori cu comunicarea socială.
3. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru tulburarea de dezvoltare pervasivă.
4. Dacă. este prezentă retardarea mentală, un deficit verbomotor sau senzorial ori deprivarea ambientală, dificultăţile de limbaj sunt în exces în raport cu cele asociate cu aceste probleme.

Un individ cu această tulburare are dificultăţile asociate cu tulburarea limbajului expresiv şi are dificultăţi în dezvoltarea limbajului receptiv ( dificultăţi în înţelegerea cuvintelor, propoziţiunilor ori a anumitor tipuri de cuvinte, în cazurile uşoare, pot exista dificultăţi numai în înţelegerea anumitor tipuri de cuvinte (a termenilor spaţiali) sau a anumitor specificaţii (a maximelor „dacă-atunci”) în cazurile mai severe, pot exista incapacităţi multiple care includ incapacitatea de a înţelege vocabularul de bază sau propoziţiunile simple, şi deficite în diverse domenii ale procesării auditive (discriminarea sunetelor, asocierea de sunete şi simboluri, conservarea, evocarea şi secvenţierea).

Tulburarea mixtă de limbaj expresiv şi receptiv poate fi, fie căpătată, fie de dezvoltare. In tipul căpătat, deteriorarea în limbajul survine după o perioadă de dezvoltare normală, ca rezultat al unei condiţii neurologice sau al unei alte condiţii medicale generale (encefalită, traumatism cranian, iradiere). în tipul de dezvoltare există o deteriorare în limbajul, care nu este asociată cu o leziune neurologică de origine cunoscută,  caracterizat printr-un ritm lent de dezvoltare a limbajului, în care vorbitul începe târziu şi avansează lent prin stadiile de dezvoltare a limbajului.

Deficitul de înţelegere este elementul principal care diferenţiază această tulburare de tulburarea de limbaj expresiv, iar aceasta poate varia în funcţie de severitatea tulburării şi etatea copilului. Deteriorările în înţelegerea limbajului pot fi mai puţin evidente decât cele în producerea limbajului, deoarece ele nu sunt tot atât de uşor de sesizat de către observator şi pot apare numai la o evaluare formală. Copilul poate părea, că nu aude, că este confuz sau că nu acordă atenţie când i se vorbeşte, poate efectua incorect comenzile ori să nu le efectueze, şi să dea răspunsuri inadecvate la întrebări. Copilul poate fi extrem de tăcut sau, din contra, foarte vorbăreţ. Aptitudinile conversaţionale (schimbarea, menţinerea subiectului discuţiei) sunt adesea foarte reduse sau inadecvate.

Ameliorarea clinică în aptitudinile de limbaj este uneori completă, pe când în alte cazuri recuperarea poate fi incompletă sau deficitul poate progresa. Copiii cu forme mai severe vor dezvolta probabil tulburări de învăţare.

Tulburarea Fonologică (Tulb de Dezvoltare a Articulării)

Criterii de diagnostic:

1. Incapacitatea de a utiliza sunetele vorbirii expectate evolutiv, care sunt corespunzătoare pentru etatea şi dialectul copilului (de ex. erori în producerea, uzul, reprezentarea sau organizarea sunetelor, cum ar fi, substituirile unui sunet cu altul (utilizează sunetul /t/ în loc de sunetul Ikf) ori omisiuni de sunete, cum ar fi consonantele finale), dar nu se limitează la acestea.
2. Dificultăţile în producerea sunetelor interferează cu performanţa şcolară sau profesională ori cu comunicarea socială.
3. Dacă este prezentă retardarea mentală, un deficit verbomotor sau senzorial ori deprivarea ambientală, dificultăţile în vorbire sunt în exces în raport cu cele asociate de regulă cu aceste probleme.

Tulburarea fonologică include erori în producţia fonologică (adică în articulare), care implică incapacitatea de a emite corect sunetele vorbirii şi formele bazate cognitiv ale problemelor fonologice care implică un deficit în clasificarea sunetelor vorbirii (de ex. dificultate în a alege care sunete în limbaj fac să se diferenţieze sensul). Severitatea merge de la un foarte redus sau de la nici un efect asupra inteligibilităţii vorbirii până la o vorbire complet ininteligibilă. Omisiunile de sunete sunt de regulă văzute ca mai severe decât sunt substituirile de sunete, care în schimb sunt mai severe decât distorsiunile de sunete. Sunetele cel mai frecvent articulate eronat sunt cele căpătate mai târziu în cursul dezvoltării (1, r, s, z, th, eh), dar la indivizii mai tineri (copiii mai mici) sau mai sever afectaţi, şi consoanele şi vocalele care se dezvoltă mai precoce pot fi, de asemenea, afectate. Lispingul (adică articularea defectuoasă a sibilantelor) este extrem de comun. Tulburarea fonologică poate implica, de asemenea, erori în selectarea şi ordonarea sunetelor în silabe şi cuvinte (de ex. în engleză aks în loc de ask).

Evoluţia tulburării este variabilă, depinzând de cauzele asociate şi de severitate. La copii cu probleme fonologice uşoare spre moderate nedatorate unei condiţii medicale generale aproape trei sferturi prezintă o normalizare spontană la etatea de 6 ani.

Balbismul

Criterii de diagnostic:

1. Perturbare în fluenţa normală şi în timpul de structurare a vorbirii (inadecvat pentru etatea individului caracterizată prin apariţia frecventă a unuia sau a mai multora dintre următoarele:
   1. repetiţii de sunete şi silabe;
   2. prelungirea sunetelor;
   3. interjecţii;
   4. cuvinte întrerupte (ex pauze în cadrul unui cuvânt);
   5. blocaj audibil sau mut (pauze complete/incomplete în vorbire);
   6. circumlocuţiuni (substituiri de cuvinte pentru a evita cuvintele problematice);
   7. cuvinte produse cu un exces de tensiune fizică;
   8. repetarea unor întregi cuvinte monosilabice (ex eu, eu, eu, îl văd).
2. Perturbarea în fluenţă interferează cu performanţa şcolară sau profesională ori cu comunicarea.
3. Dacă este prezent un deficit verbomotor sau senzorial, dificultăţile în vorbire sunt în exces în raport cu cele asociate de regulă cu aceste probleme.

Intensitatea perturbării variază de la o situaţie la alta şi adesea este mai severă când există o presiune specială de a comunica (de ex., prezentarea unui referat la şcoală, intervievarea pentru angajarea într-un serviciu). Balbismul este adesea absent în cursul lecturii orale, al cântatului ori al vorbitului cu obiecte inanimate sau cu animalele favorite.

La începutul vorbitorul poate să nu fie conştient de problemă, însă conştientizarea şi anticiparea anxioasă a problemei pot apare mai târziu. Vorbitorul poate încerca să evite bâlbâială prin mecanisme lingvistice (modificarea ritmului vorbirii, evitarea anumitor situaţii speciale de a vorbi, ori evitarea anumitor cuvinte sau sunete). Balbismul poate fi acompaniat de mişcări motorii (clipit, ticuri, tremor al buzelor sau al feţii, nutaţia (clătinarea) capului, mişcări respiratorii, strângerea pumnilor). Stresul sau anxietatea exacerbează balbismul. Deteriorarea funcţionării sociale poate rezulta din anxietatea asociată, din frustrare ori din stima de sine scăzută. La adulţi, balbismul poate limita alegerea profesiei sau avansarea.

Evoluţie

Studiile retrospective pe indivizii cu balbism descriu un debut tipic între etăţile de 2 şi 7 ani In 98% din cazuri debutul survine înainte de etatea de 10 ani. De regula, perturbarea începe gradual, cu repetarea consoanelor iniţiale, a primelor cuvinte ale unei expresii ori a cuvintelor lungi. în general, copilul nu este conştient de balbism.

Pe măsura ce tulburarea progresează însă, evoluţia prezintă ameliorări şi agravări. Disfluenţele devin mai frecvente, iar balbismul survine la pronunţia celor mai semnificative cuvinte sau expresii. Pe măsură ce copilul devine conştient de dificultatea în. vorbire, pot apare mecanisme de evitare a disfluenţelor şi răspunsuri emoţionale. Cercetările sugerează că un anumit procent se recuperează, estimările mergând de la 20% până la 80%. Unii indivizi cu balbism se recuperează spontan, de regulă înainte de etatea de 16 ani.

Studiile familiale şi pe gemeni oferă proba certă a unui factor genetic în etiologia balbismului. Prezenţa unei tulburări fonologice ori a tipului de dezvoltare al tulburării de limbaj expresiv sau a unui istoric familial al acestora, creşte probabilitatea balbismului. Riscul de balbism printre rudele biologice de gradul I este de trei ori mai mare decât riscul în populaţia generală, Pentru bărbaţii cu istoric de balbism, aprox 10% dintre fiicele şi 20% dintre fiii lor se vor bâlbâi.

Tulburările specifice sunt dislexia, discalculia, disgrafia

Dislexia (Tulburarea Cititului)

Criterii de diagnostic:

1. Performanţa în lexie, măsurată prin teste standardizate de corectitudine şi înţelegere a lecturii, administrate individual, este substanţial sub cea expectată dată fiind etatea cronologică a persoanei, inteligenţa măsurată şi educaţia corespunzătoare etăţii.
2. Perturbarea de la criteriul A interferează semnificativ cu performanţa şcolară sau cu activităţile vieţii cotidiene care necesită aptitudini lexice.
3. Dacă este prezent un deficit senzorial, dificultăţile de lexie sunt în exces faţă de cele asociate de regulă cu acesta.

Perturbarea lexiei interferează semnificativ cu performanţa şcolară sau cu activităţile vieţii cotidiene care necesită aptitudini lexice. La indivizii cu tulburarea cititului, lectura orală se caracterizează prin distorsiuni, substituiri sau omisiuni, iar atât cititul cu voce tare, cât şi cititul în gând sunt caracterizate prin lentoare si erori în comprehensiune.

Deşi simptome ale dificultăţii lexice (incapacitatea de a distinge literele comune, sau de a asocia fonemele comune cu simbolurile literale) pot surveni încă din primul an de grădiniţă, dislexia este rar diagnosticată înainte de terminarea grădiniţei sau de începutul clasei a întâia. Cu identificare şi intervenţie precoce, prognosticul este bun într-un procent semnificativ de cazuri. Dislexia poate persista în viaţa adultă.

 Discalculia (Tulburarea de Calcul)

Criterii de diagnostic:

1. Capacitatea de calcul aritmetic, măsurată prin teste standardizate, este substanţial sub cea expectată, dată fiind etatea cronologică a persoanei, inteligenţa măsurată şi educaţia corespunzătoare etăţii,
2. Perturbarea de la criteriul A, interferează semnificativ cu performanţa şcolară sau cu activităţile vieţii cotidiene care necesită aptitudini matematice.
3. Dacă este prezent un deficit senzorial, dificultăţile în aptitudinea matematică sunt în exces în raport cu cele asociate de regulă cu acesta.

Un număr de alte aptitudini diferite poate fi deteriorat în discalculie, incluzând aptitudinile „lingvistice” (înţelegerea sau denumirea termenilor, operaţiilor sau conceptelor matematice şi decodarea problemelor scrise în simboluri matematice), aptitudinile „perceptive” (recunoaşterea sau citirea simbolurilor numerice ori a semnelor aritmetice şi adunarea obiectelor în grupe), aptitudinile „prosexice” (copierea corectă a numerelor sau cifrelor, ţinerea minte pentru a fi adunate a numerelor de „reportat” şi observarea semnelor operaţionale) şi aptitudinile „matematice” (urmărirea secvenţelor procedeelor matematice, numărarea obiectelor, învăţarea tablei înmulţirii). Se estimează că 1% dintre copii1 de etate şcolară au discalculie.

Deşi simptomele de dificultate în calcul pot apare de la grădiniţă sau din clasa I-a, discalculia este rar diagnosticată înainte de finele clasei a I-a, ea devine de regulă evidentă în cursul clasei a II-a – a III-a. Când discalculia este asociată cu un QI înalt, copilul poate fi capabil să funcţioneze la, nivelul clasei, în primele clase, iar discalculia să nu devină evidentă până în clasa a V-a sau chiar mai târziu.

 Disgrafia (Tulburarea Expresiei Grafice)

Criterii de diagnostic:

1. Aptitudinile grafice, măsurate prin teste standardizate administrate individual (sau evaluările funcţionale ale aptitudinilor grafice), sunt substanţial sub cele expectate, dată fiind etatea cronologică a persoanei şi educaţia corespunzătoare etăţii.
2. Perturbarea de ia criteriu! A interferează semnificativ cu performanţa şcolară sau cu activităţile vieţii cotidiene care necesită compunerea de texte scrise (de ex. propoziţiuni sau paragrafe organizate, scrise corect gramatical).
3. Dacă este prezent un deficit senzorial, dificultăţile în aptitudinile grafice sunt în exces în raport cu cele asociate de regulă cu acesta.

Există o combinaţie de dificultăţi în capacitatea individului de a compune texte scrise, evidenţiată prin erori gramaticale sau de punctuaţie în cadrul propoziţiunilor, organizare defectuoasă a paragrafelor, erori multiple de ortografie şi scris extrem de urât.

Disgrafia este întâlnită frecvent în combinaţie cu dislexia şi discalculia.

Deşi dificultatea grafică (scrisul extrem de urât, incapacitatea de a copia, incapacitatea de a-şi aminti secvenţele de litere în cuvintele comune) poate apare din clasa I-a, disgrafia este rar diagnosticată înainte de finele clasei a I-a, deoarece până ia această dată în cele mai multe şcoli nu s-a făcut suficientă instruire oficială în legătură cu scrisul .

Welcome to WordPress. This is your first post. Edit or delete it, then start writing!